joi, 30 iunie 2016

Text integral despre expoziția - La adăpostul unor plante invazive de Dumitru Gorzo

                                                        Inefabilul
       
 Textele din expoziții se scriu despre artă în general sau despre lucrări în particular, sau despre artist? Niciodată nu pot să-mi dau seama, e clar, nu sunt un profesionist al retoricii discursului curatorial. Prefer să intru în hora personală a artistului și, de acolo, să scriu ceva despre mine. Dacă implicarea a fost cinstită și deschisă din partea mea, ea va elucida ceva. Pe Gorzo îl știu de la început. Cu el am început sarabanda galeriei acum 14 ani. Împreună cu el mi-am lămurit multe și mi-am întărit caracterul, nu mă mai sperie mare lucru. Deși nu spune explicit, Gorzo știe exact care e valuta forte în artă – puterea individuală. Ea nu se poate tranzacționa, nu ține de finanțe, de relații sau de aparențe. N-o capeți pe schelă la MOMA sau prin hală la TATE, dansînd imobil prin Grand Palais sau lîngă un ciocănel la Sotheby’s. Acolo ți se cere să faci sex în public sau ești abuzat public. Puterea în artă se cucerește și se fură zi de zi, e luciferică și deci răzbunătoare dacă ești delăsător și neatent, îi place durerea, excesul bahic pe termen scurt și postul prelungit după. E o concubină geloasă, pustiește tot ce înseamnă viață așezată. Urăște vacanța la mare sau la munte cu familia. E un înger exterminator. Puterea în artă înseamnă să pui paie pe foc. E o imolație a lumii căzute ce  produce la nesfîrșit carne inertă, materie și acumulare delirantă de tip supermarket. Să pui tot ce e cargo pe foc, pentru că asta e situația reală, imaginea budistă e foarte pe șleau – suntem cu casa în flăcări. Nu e un sadism sau o distrugere fără rost, e o creație în alt regim ontologic, unul invizibil. Focul, deși element după greci, e foarte aproape de imaterialitate, e în același timp proces dar e și prezență cît se poate de copleșitoare. Focul e cel mai adecvat simbol pentru caracterul inefabil al sufletului. Aici am vrut să ajung... La inefabil.
 Acum vreo 9 ani, cu o expoziție unică Gorzo vs Gili prin Viena, într-un road-trip memorabil pentru mine, Gorzo a  lansat emfatic azimutul căutării lui – vreau Inefabilul. Nu ceva inefabil ci Inefabilul. Îmi aduc aminte că am zîmbit atunci, mi s-a părut o copilărie. Cred că am replicat cu ceva de tipul: băi, și mie mi-ar plăcea  Claudia Schiffer să-mi citească seara din 1001 de nopți” la lumînare. Sau ceva mai buruienos, nu mai țin clar minte. Am rîs, am băut, am hălăduit prin Kakania și ne-am întors. Cu timpul însă, fraza aceea tot revine, a rămas ca o scamă pe creier. De fapt pe suflet, pentru că inefabilul este un proces al psyche-ului, mai precis e modul prin care el se trezește sau se regăsește. Să mă explic un pic. Inefabilul trebuie delimitat de suavitate. Poate fi o reacție a sufletului la un detaliu gingaș ce s-a pierdut iremediabil, dar nu e ceva drăguț de pus pe FB cu #CuteThings. Precum îi atestă și etimologia, nu are o relație de prietenie cu latura discursivă a omului, deci nu știu de ce dracu tot vorbesc atîta... în fine, poți să te apropii de el cu metafore, doar se știe, poeții nici nu vorbesc, dar nici nu tac. Cînd e întîlnit în experiențe cotidiene și nu în artă, inefabilul e bucuria și serenitatea sufletului atunci cînd se regăsește sau groaza alienării sale într-o lume otrăvită. 

Am întîlnit și eu momente de inefabil cotidian. Prima dată, în Roma, să fi trecut 18 ani de atunci. Vizitam Italia, bifam totul, mă comportam ca un turist cultural conștiincios. Nu mai țin minte mare lucru din toate siturile investigate, din acea bulimie de vilegiaturist. În penultima zi însă, pe caniculă, îmi car toată familia în Piața del Popolo din Roma, lîngă obelisc, căldură mare, frati-miu scos din minți de atîta mers pe jos, restul familiei înjurînd discret printre dinți. Scopul deplasării era biserica Santa Maria del Popolo unde sunt două lucrări de Carravagio – martiriul sf. Petru și scena convertirii lui Pavel de pe drumul Damascului. Eram hotărît, nesimțitor la epuizarea celor din jur, îmi repetam în gînd ca o mantră tot ce știam despre Carravagio, un gură mare, genial, pederast, criminal. Mă îndreptam mecanic în fața convoiului familial spre biserică, hotărît să stau cît mai mult, să nu pierd nimic. Intrarea în biserică  e puțin elevată față de nivelul pieței. Urci vreo 10 trepte ca să intri în ea. Mă îndrept spre ușă, dau să urc, mă opresc o secundă ca-n desene animate cînd Tom-motanul rămîne perplex cu pasul în aer și realizez și motivul blocajului. Pe trepte, ocupînd jumătate din lățimea lor, pe fiecare rînd, stăteau în jur de 30 de fete, toate blonde, sigur nordice, între 16 și 18 ani, unele spate în spate, altele întinse pe trepte . Erau îmbrăcate toate cam la fel, o uniformă estivală, simplă și sexy - pantaloni scurți de blugi ușor franjurați la extremități, tricouri albe. Simt un gust de metale în gură, dau să fac o poză însă mi se face jenă și renunț. Mă uit mai bine. Toate dormeau. Dormeau în cor, la unison, o situație în care puritatea și erotismul linișteau sufletul, nu-l tulburau. Intru în biserică, încerc să mă uit la cele două lucrări de Carravagio dar îmi dau seamă că patinez cu privirea. Ce prost ești Dane, ce dracu cauți înauntru, ieși afară, fă o poză, mai uită-te pînă nu pleacă, hai! Ies febril din biserică cu degetul pe trăgaciul aparatului foto... Degeaba... Se treziseră, vorbeau, unele se și ridicaseră și-și aranjau părul. Erau daneze, vraja s-a sfărșit. N-am mai putut să intru la loc în în biserică. Din toată acea vară n-am rămas decît cu imaginea asta inefabilă, construită de mine evident, dar cu participarea lumii, luminii Romei, a lui Carravagio și a celor 30 de tinere daneze. Un moment de grație în care sufletul reface spărturile lumii și compune un tablou al regăsirii lui cu paradisul. De data asta un paradis catolic și sexy. 

Inefabilul apare deci ca reamintire a purității însă, mai dramatic și mai tulburător, poate apărea și ca un strigăt de disperare. Nu demult, să fie vreo săptămînă, mă duceam spre atelierul din Lizeanu a lui Gili. Era mijlocul zilei, vară, caniculă. Totul plesnea de lumină. Intersecția Lizeanu cu Ștefan cel Mare e un hub urban extrem de vibrant, un loc în care nu se adoarme, se circulă isteric, corporatiștii mănîncă lîngă prostituate, pensionarii merg alene și copii se joacă printre mașinile care curg fără momente de pauză. E și un loc al dezmoșteniților sorții,  drogați, cerșetori sau aurolaci. E viață, carne radioactivă. Eram pe bicicletă și mă opresc pe trecerea de pietoni să traversez Ștefan cel Mare. În mijlocul bulevardului, scăldat parcă complet în lumină și fără umbre, un tînăr aurolac cu ochii roșii se uita în sus spre soare. Brațele deschise cu palmele întoarse-n sus iar fața îi e transfigurată într-o grimasă halucinantă. Exoftalmic, injectat, fript peste măsură. Detaliul care a dat totul peste cap, instaurînd groaza în suflet, era că în timp ce se deplasa încet pe zebră, avea pantalonii lăsați în vine. Fără chiloți, full monty. În cinci sau 10 secunde cît a durat totul tînărul transformă rînjetul în rîs diavolesc și începe să se pișe. Nu se oprește din mers, nici nu grăbește pasul dar nici nu-l încetinește. Continuă deplasarea lăsîndu-și incontinența în urmă și trece extatic pe lîngă mine, el hohotind, eu încremenit și perplex. Nu mi-am revenit vreo două zile, cum de sufletul unui om putea ajunge în așa hal? Ce s-a întîmplat? Era groază? Resemnare? Stupoare? Cinism? Inefabilul apare și în situații de tipul ăsta cănd sufletul urlă că s-a pierdut, că el care era rupt din cer, a ajuns în iad, că trebuie să dea bună ziua, că poate să-și ascundă gîndurile, că poate înșela sau minți, că se poate pierde sau bălăcări în și prin trup. E drama care creează lumea și civilizația. Și, după cum știm din toate cărțile bune, lumea e mai degrabă nedreaptă și crudă, nu spirituală, justă și pură. Binili...nu învinge.



Dincolo de viață și accidentele ei inefabile, arta poate atinge astfel de ecouri sufletești și Gorzo le vizează și le dorește în practica de atelier. Femeile cu pulă, coconii roz, carcalacii zîmbitori, masca celui de-al treilea sex sau totemurile întunecate sunt obiecte ce au o utilizare sufletească dincolo de explicații, indicații și alte complicații. Ele sunt dispozitive de accesat mormăiala ancestrală a lumii.

Dumitru Gorzo - Femei cu pulă


Dumitru Gorzo - Coconi

Dumitru Gorzo - Moartea
Dumitru Gorzo - murală în Timișoara

Dumitru Gorzo - Al treilea sex


luni, 21 martie 2016

Pe scurt despre "Cumințenia pămîntului"

Am mai scris despre acest subiect în două cazuri aici și aici. Au trecut 2 ani și subiectul se apropie de punctul de "fierbere". Să înfățișăm faptele, atît cît le știm pînă acum.

1. În 1910 Gheorghe Romașcu cumpără Cumințenia. La vremea aceea cu 1500 de lei.

2. În 1957 statul român cumpără lucrarea cu suma de 25 000 lei. aici Timp de 50 de ani e expusă la MNAR.

3. În 2004 moștenitorii lui Gheorghe Romașcu dau statul în judecată. În 2008 le este retrocedată. Nu știm prea clar dacă argumentația avocaților în favoarea retrocedării a fost că lucrarea s-a naționalizat (fără reparații) sau doar că tranzacția nu a fost onorabilă pentru că n-a existat negociere (tovarășii nu negociau...)

4. Moștenitorii vor să scoată bani, nu s-o păstreze și își manifestă această intenție. Lucrarea face parte din patrimoniu mobil clasat - tezaur. Asta înseamnă că, înainte s-o scoată la o licitație, statul are drept de preempțiune.  "Bunurile culturale mobile clasate în tezaur, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi exportate numai temporar.
 Bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune de către statul român, prin Ministerul Culturii şi maximum 30 de zile, calculat de la data înregistrării comunicării, iar valoarea de achiziţionare este cea negociată cu vânzătorul sau cu agentul economic autorizat ori cea rezultată din licitaţia publică (art. 36)." 

5. Multă vreme moștenitorii au fost reprezentați de casa de licitații Artmark. Această firmă a început bombardamentul mediatic prin care încercau să acrediteze ideea că Tate Modern ar fi venit în România pentru a se interesa de Brâncuși. Am scris despre asta în primul articol aici
Artmark era interesată ca lucrarea să fie cumpărată cu cît mai mult de către stat sau să fie licitată cît mai liber (eventual să poată fi scoasă din țară printr-o operațiune de declasificare). Prin presă se încearcă acreditarea faptului că suntem în poziția de a pierde o lucrare esențială pentru România. Am văzut pentru prima oară un stencil artistic făcut de o firmă aici. iar Artmark crește presiunea cerînd cetățenilor să voteze dacă lucrarea trebuie să stea sau să plece din țară. E o falsă problemă, după cum vedeți mai sus, indiferent ce tranzacție se va produce lucrarea va trebui să ramînă aici. 
6. Într-un final, ministerul culturii negociază direct cu proprietarii ( spre disperarea casei de licitații) profitînd de o chichiță avocățească. Rezultatul - suma agreată este de 11 milioane de euro din care statul va plăti 5 milioane și restul va fi plătit printr-o subscripție publică de tipul "un leu pentru Ateneu". Se argumentează că de vreme ce pe piața liberă un Brâncuși face 20 milioane, noi am făcut o afacere excelentă. Ni se recomandă de către intelectualii cei mai proeminenți să lăsăm mofturile, să umflăm piepturile patriotic și să decartăm. aici 

Acum sunt multe lucruri pe care le voi comenta cît mai succint:

a) E regretabil că nu ne-am putut proteja obiectele de tezaur și am ajuns în situația asta. Eu nu sunt de acord că un obiect de artă care a intrat în conștiința colectivă mai poate face obiectul unei retrocedări sau reparații. Cum credeți că ar reacționa statul francez la o inițiativă de retrocedare a furturilor lui Napoleon ( Louvru e în mare parte o peșteră a lui Ali Baba realizată prin pradă de război)
b) Trebuie spus că toate articolele pe care le veți putea găsi pe net spun că la Sotheby's și Christie's un Brâncuși face între 14 și 20 de milioane. E o mică manipulare la mijloc, Cumințenia nu poate fi licitată decît în condițiile în care nu iese din țară. O serie întreagă de articole încercau să acrediteze că singura instituție care are dreptul să pună un preț este o casă de licitație. E fals, există și experți independenți. Părerea mea este că statul ar fi trebuit să organizeze legislația de așa natură încît la astfel de lucrări ( categoria tezaur) să poată oferi atît cît decide indiferent de ce se întîmplă pe piața vestică.
c) Dacă tot a negociat o sumă pînă la urmă (11 milioane euro) statul este dator să ne arate și procedura prin care a făcut-o (cine au fost experții, care a fost algoritmul în baza căruia au expertizat lucrarea). Cred că acest detaliu este esențial, altfel toată retorica ministrului Alexandrescu legată de transparență este o simplă cortină de fum . 



Trebuie s-o cumpărăm sau nu?

Există cîteva argumente pe care le-am decelat și care ar fi pro:

1. E o dovadă de patriotism. Ne trebuie, o avem pe timbre, e arhaică, e a noastră. Plus că odată cu achiziționarea ei producem un act de reparație morală moștenitorilor. 
2. E o bună investiție în turism. Dacă vom avea Cumințenia la loc în MNAR vom avea o creștere a turismului cultural.
3. Să nu dăm dovadă de prostie, să nu pierdem Cumințenia cum am pierdut atelierul lui Brâncuși care acum e în față la Pompidou. 
4. E o lucrare care trebuie să poată fi vizitată în expunere publică dacă vrem ca ea să-i influențeze pe artiștii contemporaneității.


Iată și critica mea adusă argumentelor de mai sus:

1. Sigur că ar fi ideal să o cumpărăm însă trebuia să ne gîndim mai din timp, să ne protejăm să ajungem în situația în care trebuie să dăm o sumă atît de mare pe o lucrare pe care comuniștii chiar au plătit-o, n-au naționalizat-o fără vreo plată. Intelectualii care ne îndeamnă la patriotism erau chiar în poziția (domnul Pleșu a fost ministrul culturii și are studii de istoria artei) să protejeze legal patrimoniul de astfel de situații. Priviți cu cît dispreț privesc englezii retrocedarea frizei Parthenonului (grecilor) apropriate de lordul Elgin și aflate la British Museum aici 
2. Acest argument e rizibil. La un flux de cîteva zeci de mii de vizitatori pe an (reamintesc că lucrarea lui Brâncuși a mai fost expusă 50 de ani tot la MNAR deci nu va fi ceva nou) și un bilet de 10 lei ne-ar trebui vreo 120 de ani să amortizăm suma.
3. și 4. Ministerul  culturii trebuie să-și asume o paradigmă contemporană a promovării artei. E vorba de cum funcționează acum receptarea și producerea artei.  Nu cumva s-a modificat un pic față de secolul 19 și începutul secolului 20 odată cu accesul instantaneu la informație? Înainte, un artist trebuia să facă expediția inițiatică pînă în centrele mondiale ale artei. O vizită la Paris, în Italia și Londra era importantă petru sincronizarea culturală a unui creator. Nu mai e cazul acum. Totul e la îndemînă acum și "centrele" culturale nu mai există.  Cei care realmente sunt îngrijorați și preocupați de artă și felul cum mai poate fi ea dusă mai departe sunt conștienți că toată arta este la un click de mouse, cataloagele pot fi răsfoite în toate librăriile. Cumințenia pămîntului va avea același impact (sau nu va avea) și dacă e văzută în muzeu și dacă nu. Artiștii contemporani îi folosesc învățămintele indiferent dacă o văd live sau pe net sau într-un album. 
Dacă într-adevăr ministerul ar dori să finanțeze cu adevărat cultura vie ar găsi, spre exemplu,  1,5 milioane de eur pentru a face Dalles ce a fost (o kunsthalle în centrul Bucureștiului) sau ar elibera niște fonduri pentru a face achiziții pentru MNAC ( suntem în situația să pierdem achiziționarea noii generații de artiști - una dintre cele mai valoroase după perioada interbelică). E absolut dramatic să vezi că achiziția e prezentată ca o victorie iar, dacă ai rețineri, nu ești patriot. N-aș vrea să fiu totuși în locul ministrului Vlad Alexandrescu, îl cunosc și este un intelectual rafinat și un patriot sincer. A făcut tot ce a putut în condițiile în care multe informații erau simple dezinformări. A reușit să scoată din calcul intermediarul Artmark care se presupune că ar fi umflat prețul. A reușit să negocieze cît mai puțin în condițiile în care el este un om de dreapta și o poziție mai "nesimțită" legată de pretențiile moștenitorilor nu și-a putut-o asuma. Cred că acum trebuie să-l ajutăm să iasă și basma curată făcînd lobby împotriva participării la cheta națională. 

Toată această discuție e, de fapt, întreținută de oamenii care nu sunt realmente creatori ci sunt în cel mai bun caz degustători de artă. Ea nu este o discuție artistică, ci politică. Cumințenia e în acest joc public doar o piatră în jurul căreia se vehiculează niște bani, se umflă piepturi patriotarde și se fac combinații financiare. Sunt absolut sigur că nea Costache și colecționarul Romașcu au momente de jenă celestă  privind acum în jos la sufletele prinse încă în carne care declamă sume de biliarde în jurul unei femei din piatră care stă pe ciuci. 

O sursă de ultimă oră îmi spune că tot showul mediatic prin care ni se cere să contribuim e de fapt praf în ochi. Se pare că statul s-a angajat înainte să plătească suma totală și după aceea să facă chetă publică. În acest caz înseamnă că nici nu mai contează ce credeți dragi iubitori de artă. Domnule Alexandrescu, cred că e cazul să faceți public contractul agreat cu moștenitorii și modalitatea prin care s-a făcut evaluarea prețului!




miercuri, 10 februarie 2016

Ceaprazarul

                                                        


Ceaprazarul era un mic meșteșugar care se ocupa de decorarea omului. El făcea șepci, pălării, fireturile uniformelor, podoabele textile ale femeilor și se ocupa de tot ceea ce ține de transformarea unui om frumos într-un om mîndru. În micul atelier un ceaprazar era tot timpul prezent, te primea, îți lua măsurile trupului dar se ocupa și de suflet, doar ceea ce făcea el avea ca finalitate moralul omului, starea lui de bine, zîmbetul, radiația invizibilă a sufletului ce naște entuziasmul. Ceaprazarul e un haiduc, el e sufletul afacerii, meseria lui nu poate fi standardizată. Nici nu intră în asociații, preferă să privească clientul în ochi atunci cînd îi prestează un serviciu și vrea să vadă că efortul lui e apreciat. Nu are încredere în fondurile de la stat, ele n-au ochi sau personalitate și oricum nu știe limba de lemn de folosit pentru ca ele să-i fie accesibile.  Nu e împotriva pieții pentru că e prima manifestare a ei. Nu e însă adjudecat ei, își permite să-și selecteze clientela și, dacă simte că are brusc succes, tinde să pună frînă, să se împotrivească creșterii canceroase. Nu ar putea să-și imagineze transformarea lui într-o firmă impersonală în care relația directă ar fi înlocuită de proceduri și formalisme corporatiste.  Cînd se ceartă cu cineva, o face întîi cu sine, știe că e mult mai profitabil în meserie. Pune mîna la toate muncile, dă cu mopul și matura, cară cu brațele dar își permite, mai ales cînd e soare într-o zi de primăvară timpurie să tragă storurile, să închidă prăvălia și să stea într-un parc mic direct în bătaia razelor jucînd sah în rețea de pe mobil ca moșii din Cișmigiu. Cînd revine la ceaprazerie peste tot e veselie. Și așa începe o nouă zi. 


Gili Mocanu - Șapcă, acrilic pe pînză, 2005

miercuri, 16 decembrie 2015

o lucrare de actualitate

Dumitru Gorzo - Are jailed sheep zebras?, acrilic pe pînză, 2004

miercuri, 2 decembrie 2015

text de sală - Ștefan Ungureanu - Ant generated future

                             Noi în anul 2000 cînd nu vom mai fi copii...



        Cîntecul comunist pe care-l știau toți pionierii plasa în viitor realizări mărețe. Visele îndrăznețe erau preschimbate în fapte, totul era plasat într-un viitor solar al păcii, “a working class hero is something to be”, nu-i așa? Premisa subiacentă, care pe mine m-a deranjat și atunci, era că salvarea din viitor se făcea în grup, nu individual, că nu exista opțiunea stagnării, a refuzului. Nu puteai să fii în răspăr, individualismul era suspect, vestic, romantic, depășit sau retrograd. După 89 lucrurile nu s-au transformat prea abrupt, vectorul ideologic principal a încercat să recupereze un illo tempore” interbelic pe de-o parte și să realizeze cît mai grabnic integrarea într-o horă europeană. Încet, încet, societatea deschisă hibridată cu un consumism local extrem de brutal a pus în joc speranța într-un viitor al abundenței materiale. Principala diferență între viitorul luminos comunist și euforia consumistă SF ține de faptul că în prima variantă omul se înnoia prin fapte puse în fapt și dăruite grupului, în vreme ce viitorul consumist promite beatitudine prin posesie de obiecte din ce în ce mai deștepte care-l vor degreva pe individ de efort, stres sau muncă.  Cred că suntem chiar acum în mijlocul unei noi mutații în raportarea oamenilor față de viitor. Conceptul cel mai bun este cel care dă titlul expoziției lui Ștefan Ungureanu – ant generated future.  Ant generated future este o sintagmă ce are la bază teorii  derivate din sociologia postcontemporană care descriu anumite tropisme inteligente ale grupului. Ideea din spate este că oamenii luați individual sunt supuși erorii însă grupul, aglomerația de tip entitate - Borg este o suprastructură mai deșteaptă. Vectorul generat de grup ține loc de destin colectiv. Nu mai este cu putință eroul civilizator sau modelator, poate n-a fost posibil niciodată, civilizațiile au avut un destin spenglerian ce nu putea fi preîntîmpinat sau deviat. E un concept ce ține să înlocuiască providența divină ce determină de sus în jos mersul lucrurilor. Acum, simpla agregare a indivizilor, lipsiți de discernămînt sau avînt discernămînt, creează sens, ordine sau dezastru. Proiecția viitorului este destul de sumbră, e suficient să conștientizăm faptul că toate filmele SF înfățișează fie o apocalipsă geologică, astrologică sau ecologică, fie o tehno- apocalipsă. Viitorul nu mai sună ... bine, parametrii dezastrului par a fi fost deja setați. Ștefan Ungureanu revine cu o serie apăsătoare ce înfățișează imagini ale apocalipsei date de aspectul gregar al viețuirii omenești contemporane.

Expoziție aici: Detalii despre expoziția Ant generated future de Ștefan Ungureanu


Ștefan Ungureanu - Fără titlu, 120 x 200 cm, acrilic pe pînză




marți, 24 noiembrie 2015

Artă din rărunchi cu fața spre lume - text în catalogul Dulce et Decorum de George Anghelescu

                                                  
Societatea comunistă, deși avea o retorică eminamente urban-muncitorească,  n-a reușit să distrugă complet o anume viață tradițională sătească. Mai existau, chiar în timpul copilăriei mele, mici buzunare de viață neîntinată de motorul prin explozie sau de televizor.  Mai mult chiar, tinerii părinți își trimiteau copiii la rude la țară iar lucrul acesta se întîmpla foarte frecvent.  Una dintre explicații ține probabil de faptul că industrializarea orașelor se făcea cu forță de muncă de la țară, prima generație nascută în comunism (generația părinților noștri) păstrînd totuși legăturile cu rudele primare din provincie. Cei care aveau minimum 15 ani în 1995 au un profil aparte. Ei s-au format înainte de apariția ProTv, adică înainte de oferta televizuală variată. Sunt oameni care nu au fost complet urbanizați, fiecare dintre noi a trăit între două lumi, viața de tip program o petreceam la oraș iar vacanța în libertate se desfășura solar la țară. Acest lucru reprezintă unul dintre factorii identitari ai artiștilor care au acum între 35 și 45 de ani. Efectul stilistic ține de un anumit tip de abordare sufletească a realității urbane. Mai precis, locuirea aglomerată în cutii de beton îi pare opresivă artistului din generația celor născuți între anii 70 și 80 ai secolului lăsat în urmă. Deși trăiește între două lumi, reveria unui "illo tempore" este tot timpul prezentă. Un trai curat trebuia purificat de alienarea  dată de fagurele de beton fie prin solitudine, fie prin evadarea în natură.  Generația de artiști premergătoare lui George Anghelescu a parcurs o viață schizoidă, în care socialul nu abandonase tradiția, în care viața culturală era la oraș însă regimul liber era la țară. Realitatea virtuală de tip televizor sau internet nu exista, maidanul de joacă funcționa în sensul interacțiunii directe, se juca frunza, șotronul, miuța, prinselea, castelul, lapte-gros sau de-a v-ați ascunselea. Calea regală pentru a fi informat sau a avea un comportament cultural era cartea. Micile informații care acum sunt la îndemîna oricărui telefon mobil necesitau vizite la o bibliotecă sau răsfoirea unui Petit Larousse. Odată cu irumperea societății informaționale s-a produs o mutație sufletească în noul leat de artiști. Nu au renunțat complet la carte, aparent ei sunt mai informați decăt predecesorii, nu neapărat mai culți. George e bucureștean, bine angrenat în vîrtejul cultural al metropolei. Școala de arte a făcut-o dezvoltînd aproape pe cont propriu abilitățile tehnice, maeștrii nu mai existau la școală, atenția lor fiind direcționată spre generația premergătoare lor  (Dumitru Gorzo, Roman Tolici, Gili Mocanu, Nicolae Comanescu).  Sistemul de promovare a artei contemporane exista cînd el are primele expoziții, tot ce ține de contextul  artistic urban era configurat. Toată arta lumii este la distanță de un click de mouse, toate cataloagele importante pot fi răsfoite în librării, angrenajul e pe poziții. Acesta este mediul artistic în care George evoluează  împreună cu trei-patru congeneri. Care e răspunsul specific și care ar fi parametrii de operare diferiți de cei care i-au premers?  În primul rînd urbea nu e privită ca factor alienant. Toate “produsele” social - culturale derivate sunt premise ale unui joc cultural asumat și conștient.  Banii, internetul, teatrul, concertele și interesul față de politică națională și globală fac parte din cocktailul jocului de-a arta. De obicei, în această paradigmă, artistul nu pornește de la o revelație interioară ci mai degrabă de la o temă, de la un interes social iar efortul procesual artistic se consumă în a încifra mesajul, în a-i da plasticitate. Aceasta este probabil principala mutație produsă de generația lui Anghelescu. Dacă înainte arta era un instrument în a pescui în abisul de dincoace de tine și a diseca “prada” psihică folosind bisturiul artei, acum tema e culeasă din lume, rumegată conceptual de autor după care  e regurgitată în cheie abreviată într-o imagine cît mai iconică cu putință. Procesul lui Anghelescu, spre exemplu, este să identifice o situație socială delicată în care există o nedreptate, după care urmează un proces de organizare a imaginii într-un colaj aglomerat ce are oroare de vid. Ermetizarea mesajului e în unele lucrări mai mare, în altele mai diluat. Tehnica e cvasi-publicitară însă păstrînd un grad mult mai mare de nedefinit. Știi că e vorba de durere și putere acolo însă nu știi neapărat tot timpul la ce fel de nedreptate sau durere se referă. Realizarea obiectului devine mai apoi o aventură obsesională, George nu e omul care să neglijeze vreun  centimetru  pătrat de pînză.  Există cred o miză a reușitei unei  lucrări la Anghelescu și asta tine de efectul de “altar” al lucrărilor lui. Strategiile baroce de prezentare a imaginilor sacre îi sunt foarte dragi și se vede foarte clar cum fiecare lucrare are ca ritm și structură de organizare o dorință de a fabrica efectul unui obiect de cult. Această finalitate este, de cele mai multe ori minată la modul fertil de capacitatea lui George de a prezenta o „fișă a postului” fiecărei  lucrări. Noua generație de pictori nu are nevoie de curatori, textieri sau interpreți, tot procesul este bine conștientizat, descris în cuvinte ce pun în umbră orice prezentare de specialitate.  Noul val de artiști plastici au pilit “ustensilele” sistemului la maximum, sunt rezultatul ciorbei urbane post-tranziție, își gerează foarte bine cariera.  Au în continuare miza gestului cultural relevant însă gasesc că acesta vine pe cale pozitivă, cu fața spre societate și politică nu prin refuz și solitudine. Sunt niște profesioniști pur sînge. Proiectul a reușit.

luni, 23 noiembrie 2015

text de sală la expoziția "Vanitas" de la CAV - artiști George Anghelescu, Matei Branea, Michele Bressan, Amalia Dulhan, Franz Galo, Cosmin Haias, Florin Pantilimon, Lea Rasovsky, Saddo, Bandi Sașa, Roman Tolici, Ștefan Ungureanu



Asta scriam acum ceva vreme într-o expoziție:

„Fiind băiet, prin anii 80 ai mileniului trecut, ai mei mă trimiteau la țară unde mă sălbăticeam în timpul vacanței de vară. Primul lucru pe care-l făceam era să mă descalț. Strada principală din Șoimărești era una acoperită de prundiș care era răscolit în vălătuci de praf la ore fixe de către rata comunală ce dădea ora exactă. Mă rog, dădea ora aproximativă. Acolo am luat prima oară contact cu moartea. Mătușa tăia o dată la 10 zile cîte o găină sau un „cucoș” cum zicea ea. Prima oară cînd am văzut decapitarea am rămas șocat, ca și cum mi s-a stricat jucăria preferată. Dansul macabru al găinii cu capul tăiat care scotea ultimele scîncete din gîtul sîngerînd este în continuare reper vizual principal în imaginarul meu privat. N-a fost depășit de nicio imagine medievală de gen. Mătușa începea apoi un ritual al opăririi-jumulirii-belirii-gătirii la care toată gospodăria părea că ia parte cu entuziasm. Pisica se gudura cu coada erectă pe lîngă picioarele oamenilor, prindea din zbor mațele pe care le înfuleca cîinește fără să le lase să-i cadă din gură, găinile canibale se alergau după resturi de organe inutile pentru oameni; o făceau smulgîndu-și una celeilalte mica ciosvîrtă ca-ntr-o leapșă dementă. Eram îngrozit, mă ascundeam de fiecare dată, cînd am mai crescut încercam să salvez cocoșul, nu înțelegeam ce naiba are cu cocoșul, de abia ai ce alege din el, cocoșul nu mînca niciodată, era ca o cloșcă pentru găini, of... Moartea însă era la ordinea zilei la țară, imaginile deveneau și mai dure deși eu mă obișnuiam din ce în ce mai tare cu ele, pisica se juca cu șoarecele într-un dans delicat care se sfărșea invariabil într-o decapitare sumară. Șoarecii țipă, cînd mor, țipă. Pe la șase, șapte ani am fost și la o înmormîntare. Aici moartea îi aduna pe oameni mai mult decît orice. Întîi cîntau în biserică, se încolonau și dădeau cu candele mirositoare, plîngeau în hohote, sărutau mortul, închinau colive, înnodau prosoape, coseau talismane, stropeau totul cu vin, bateau cuie-n coșciug, aruncau cu pămînt peste mort, se îmbătau, plîngeau din nou iar la sfîrșit rîdeau. Totul în numele sufletului? În numele trupului? Nu-nțelegeam, știam doar că se declanșase iadul în viața mea, că de acum înainte va trebui să fiu atent, foarte atent ca sufletul să rămînă pur, că aici, la firul ierbii, va fi o junglă în care moartea și putrefacția sunt regine. A trecut destul de multă vreme și m-am obișnuit cu imaginea Gheenei. Dar de fiecare dată cînd încerc să mă scutur de tot balastul îmi amintesc de viața la țară și de prima apariție a iadului în fața ochilor mei.” 

Acum aș mai avea ceva de adăugat:
„Moartea pare incredibilă cînd ești tînăr. Ea e cu neputință, tot ceea ce simți e că ești ochiul fără de geană a celui de dincolo de fire. Cînd ești tînăr poți să mori eroic, să te comporți ca și cum ai mai multe vieți la dispoziție, toate viețile de fapt, și, dacă te dezamăgește curva de viață, ai puterea s-o părăsești elegant și emfatic prin sinucidere. Toate femeile ți se cuvin pentru că ție îți bat în piept toate inimile bărbaților. Ființa de care ești conștient pare un dat concret, ce nu poate să nu mai fie. Ceva se întîmplă însă pe parcurs. Cu timpul, după 35 de ani se instaurează pe nevăzute un mic cîrcel sufletesc, o mică crampă ce te jenează inițial, după care devine habitus psihic. Se instaurează uitarea, necredința în puterea sufletului. E și ăsta un secret, un principal condiment în rețeta Marelui Bucătar pus acolo la începuturi. Păi de ce? Habar n-am, aș vrea să mă luminez, nu pot decît să antropomorfizez anumite intenții divine pe ideea clasică că, dacă suntem după chipul și asemănarea Lui, ne putem da cu părerea. Cheia cred că e plictisul. E o realitate psihică foarte importantă, un motor al creației. Vine dintr-o insatisfacție față de ordinea instaurată la un moment dat, e mica mare eroare în Plan care a făcut cu putință lumea. E o lume în care El își repune pe tapet faptul de a fi, o reinventează cu fiecare tînăr și o desființează cu fiecare bătrîn. E jocul Lui preferat, e o dramă galactică, cum să facă El să fie în lumea finită și deci supusă transformării și putrefacției continue? Îi va trebui un ochi care s-o vadă, aceea grămadă de carne și umori, biped, fără pene și cu unghii late care să fie păpușa preferată, ochi din ochiul lui, lumina sufletului lui. Și-l va înzestra cu iluzia morții, încet, încet, prin uzură sufletească și captivitate în trup. Nu există ieșire onorabilă din bîlciul ăsta sublim decît dacă ne băgăm picioarele în ce ni s-a dat în lume și vedem ce mai rămîne după.”

evenimentul îl găsiți aici "Vanitas" - George Anghelescu, Matri Branea, Michele Bressan, Amalia Dulhan, Franz Galo, Cosmin Haisas, Florin Pantilimon, , Lea Rasovsky, Saddo, Bandi Sașa, Roman Tolici, Ștefan Ungureanu

plus o poezie:



duminică, 22 noiembrie 2015

Revoluție - text de sală pentru expoziția lui Nicolae Comănescu

for english scroll down
     
          Revoluție a fost un cuvînt auzit de mine pentru prima oară la televizor. Atunci, în 1989, eu aveam 15 ani, eram destul de citit pentru vîrsta mea și cuvinte periculoase ca revoluție” sau „genocid” nu le citisem decît prin căteva cărți de istorie. Greșesc... de genocid n-am aflat decît prima oară cînd tata, aflat la Piatra Neamț să taie porcul, m-a sunat seara pe 20 decembrie. Nu ieși afară că e genocid.” Ce dracu o fi asta, m-am gîndit și evident că am ieșit. Am asistat pe parcursul a 5 zile la tot soiul de scene-șoc care mi-au deschis ochii și mi-au trezit simțirile. Ceva s-a schimbat atunci, am resimțit totul ca pe o deșteptare dintr-un somn în ritm de fanfară. Totul părea ireal, pentru că … era ireal. Momentul acela a fost unic, cine l-a trăit în acele coordonate are un stigmat pe viață. Retrospectiv mă gîndesc că el a marcat o generație și din punct de vedere istoric este un eveniment unic, irepetabil, și care, în ceva timp, va deveni ermetic și de neînțeles. Să mă explic. A fost o revoluție televizată. Dacă am analiza evenimentul respectiv ca pe un fenomen media ne putem da seama că a fost ceva de neegalat. Mai întîi a avut parte de “full audience”, cu toții ne uitam la televizor și nu în felul în care ne uităm acum. Sensibilitatea era proaspătă, nu fuseserăm prea expuși la televizor, anii 80 pe TV au fost plini de propaganda ceaușistă. Aveam două  ore seara cu Ceaușescu și Mihaela pentru copii. Nu se instaurase încă sentimentul teatralității. Acum, de fiecare dată cînd deschidem televizorul, odată cu imaginea luminoasă, se trage cortina. Fiecare dintre noi știe că acolo se petrece un teatru, că e o regie, că manipularea este prezentă, că ceva se vinde sau cineva e pedepsit. În 1989 toate acestea nu existau, ce vedeai la televizor era realitatea și, mai mult decît atît, totul se schimba la modul radical și în timp real. O asemenea situație socială nu mai e cu putință acum cînd imaginile mișcate curg pe telefoane, reclamele sunt foc continuu iar socializarea directă de pe maidan a fost înlocuită cu jocuri în rețea sau conversații impersoanale pe Facebook. Momentul acela din decembrie 89 parcă a fost conceput de un mare dramaturg antic. Pe lîngă absența sentimentului de teatralitate și audiența totală lupta se dădea pentru libertate. Îmi aduc aminte, cu jenă, că și eu am urlat cu pumnul ridicat în sus “Libertate!”, că strigătul acela era o descărcare  orgasmică, vinovată și excitantă în același timp. Toată experiența aceea s-a terminat cu un snuff movie. La sfîrșit l-am omorît pe Ceaușescu, aproape live, și cu toții am dănțuit ca niște draci, chiuind de fericire. Îmi amintesc că-mi spuneam că dacă aș fi avut un pistol, și era în fața mea, l-aș fi executat fără drept de apel. Mi-e foarte jenă de asta acum.  Să rezumăm: ne-am revoltat, ne-am uitat cu toții la televizor cum se schimba realitatea în direct, am urlat și cîntat în piețe, am văzut cum mor oameni, l-am prins și judecat sumar pe Ceaușescu după care l-am executat în grabă, am exultat, ne-am îmbătat, după care, de Crăciun a început să ningă. Așa ne-am cucerit libertatea. Iar cei care l-au omorît pe dictator au fost în mare parte decrețeii. A fost un paricid eliberator. Nu cred că un astfel de performance colectiv mai e cu putință undeva pe glob acum. Ne-am dezvrăjit, suntem vaccinați, am văzut prea multe și nu mai credem în multe. Azi revoluția a devenit loviluție, descărcările energetice colective se fac după ora 18, în Piața … Revoluției fără risc, fără singe și sunt cool. Nicolae Comănescu era în armată de Revoluție. A trecut prin momente tensionate și efectele acelui mare performance colectiv el le-a trait din plin. Totul derivă de acolo, temperamentul artistic neîmblînzit, fronda artistică de la sfîrșitul anilor 90 în grupul Rostopasca și tot ce a urmat după anii 2000. Nevoia de șoc artistic e un fir roșu, un cîntar al reușitei în artă. În expoziția de față Nicolae ne face graficul plastic al posibilității unei lupte sociale. Pe mai multe fețe de masă el a pictat variante ale luptelor de stradă în care forțele de ordine pun ordine iar forțele haotice ale străzii introduc haos. Lupta nu e însă între ordine și haos, liniile sunt neclare, totul e inform și pictat cu scurgeri cromatice ce trimit mai degrabă la idea de acuplație și schimb de substanță decît la sentimentul că două blocuri distincte se înfruntă. Cele două forțe se opun însă se influențează mai mult decît intră în coliziune. E ca un dans energetic difuz, o mare luptă cosmică ce creează lumea formelor. Nimic nu-i clar pentru că lupta nu mai e așa clară precum era în 89. Acum putem privi spectacolul, el ne-a devenit confuz însă extrem de familiar. Atît de familiar încît atunci cînd lucrările sunt folosite ca fețe de masă, lumea continuă consumul, e fericită, manîncă fără scrupule, le integrează cu grație și naturalețe în habitusurile cotidiene ale consumului. Revoluția nu mai poate fi televizată pentru că a învins. A devenit dans social, consum popular și fapt istoric valorificat comercial. Hasta la siempre! 
  




The first time I heard the world 'revolution', it was on TV. Back then, in 1989, I was fifteen years old, I was quite well-read for my age, and I'd only encountered dangerous words like 'revolution' or 'genocide' in a few history books. My bad... I only heard about genocide when my dad, who was in Piatra Neamt for the yearly pig sacrificing, called me on the eve of December 20th. 'Don't go out, it's genocide.' What the fuck is that, I thought to myself, and, obviously, went out. Five days I witnessed all sorts of shocking scenes that opened my eyes and awoke my senses. Something changed at that point, I felt it all like I was awakening to a marching band. Everything seemed unreal, because... it WAS unreal. That moment was unique, whoever went through it at that point in their lives is scarred for life. I think back on it marking a generation historically as well, an unique event, irrepeatable, about to become unintelligible over time. Allow me to explain. It was a televised revolution. If we were to analyse the event as a media phenomenon, we can tell right away that it is unrivaled. First it had the 'full audience', we were all watching TV, and not the way we watch it nowadays. The sensibility was fresh, we hadn't been exposed to much TV, the 80s on TV had been littered with Communist propaganda. We had two hours each evening with Ceausescu, and Mihaela for the kids. The theatrical feeling was still absent. Now, every time we turn on the TV, along with the lit image, the curtain pulls back. Each of us knows that this is staged, that it's manipulated, that they're selling something, or punishing someone. In 1989 none of this was present, what you saw on TV was what you got, and, moreover, everything was radically changing in real-time. Such a social situation is no longer possible today, when moving pictures pour out of handheld devices, ads are relentless, and direct outdoor socializing has been replaced with online games or impersonal conversations on Facebook. That moment in December 1989 was seemingly conceived by an great ancient playwright. Along with the absence of theatrics and full audience, there was the fight for freedom. I remember, in embarrassment, that I, too, yelled 'Freedom!' as my fists rose up, that such a scream was an orgasmic unloading, guilty and exciting all at once. All of that concluded with a snuff movie. In the end, we killed Ceausescu, almost live, and we all danced like devils, letting out joyous yelps. I remember thinking that, if I'd had a gun, and he was in front of me, I would have executed him without batting an eye. I'm very embarrassed about it now. To sum it all up: we revolted, we all watched reality change live on air, we screamed and sang in city squares, we saw people die, we caught and flash-tried Ceausescu, after which we promptly executed him, we rejoiced, we got drunk, and then, after Christmas, it started snowing. That's how we earned our freedom. And most of those who killed the dictator were the decree kids. It was a liberating parricide. I don't think such a collective performance is possible anywhere in the world anymore. We're demystified, we're all vaccinated, we've seen too much and believe in too little. Today, revolution has become lovolution, collective energy discharge takes place after 18:00, in the Square of the... risk-free, blood-free, I'm cool Revolution.
Nicolae Comanescu was enrolled in the Army during the Revolution. He went through tense moments and was fully immersed in the effects of that great collective performance. All derives from there, the untamed artistic temperament, the artistic rebellion of late '90s Rostopasca group, and all that followed in the 2000s. The need for artistic shock is a red wire, a measure of artistic success. In this current exhibition, Nicolae goes on to chart the possibility of social struggle. On a bunch of tablecloths, he's painted different versions of street fights where the police force imposes order, and the chaotic force of the street induces chaos. The fight isn't, however, between order and chaos, the lines are blurred, everything is shapeless and shown through paint drips that would rather make one think of coupling and fluid exchanges than of two separate blocks facing off. The two forces are, however, in opposition, but influence each other more than they actually collide. It's like a diffuse energy dance, a great cosmic struggle, creating the world of shapes. Nothing is sharp because the fight is no longer as clear-cut as it was in '89. Now we can watch the show, it's become confused but oh so familiar. So familiar, actually, that, when the pieces are used as tablecloths, people keep on consuming, they're happy, eat away without a moment's pause, gracefully integrating them in the daily habits of consumption. The revolution can no longer be televised, because it's already won. It's become a social dance, popular consumption and commercially viable historical fact. Hasta la siempre!
translation by Flavia Georgescu


Imagine din expoziția "Ordeful, mezanplasul și hareneala"





luni, 5 octombrie 2015

With clean hands - english version - text for Ion Barladeanu exhibition



Anyone who's had studio practice knows that anything going on in there has a ritualistic feel to it. Everything starts right at the entrance, as soon as you've stepped in, whichever foot forward, you've showered, eaten, gotten water, made sure you've no more worldly business to attend to, meaning you've turned your phone off or muted it, right? You've slapped on some music and you're all set to go, only now the adventure begins. You're in your own company and there's no one else to blame, there's no point in playing it tough, you have no social flag to capture. Yeah, there's a bit of yesterday's bitterness following you, but, with a bit of effort and focusing, you leave them behind, forget about them and they're quickly dissipated. Half a glass of wine helps, but not more, you need to stay sober, you've only a few hours this evening and it's important you stay sharp. From here on out chaos ensues, all of hell and its legion. They're all yours. Don't fall asleep, try to last as long as you can in this ordeal. It's the path to enlightenment. 

This is roughly how a 'workshop' situation looks like and you will say Ion Barladeanu doesn't function artistically within these parametres. Well, when mister Ion is working, he forgets all about his cigarette, about time, about his beer. He's usually at work in the autumn, when it's not obscenely hot outside anymore. He's always cutting out characters, he sorts them, they are his colours. Excising useful images is a very ritualistic process, it's poetic to witness. The actual collaging takes place in autumn or winter, his favourite seasons, in the evenings, in stretches that last for weeks on end. What's actually taking place there? As we know by now, Barladeanu dreamed of being a movie director. All his collages have a cinematic feel to them, they tell a story and each of them can be placed within a film genre. He's got cult films, tragedies, love stories, comedies, action films, historical, war, western, gangster, scifi, political films or even porn. He uses all the great actors for free, and any public figure can end up starring in his 'films'. Each collage is a staged obsession, an expression of an internal demon. The process of forming a piece acts as a release for the author, a shedding of tension. The final images of mister Ion gain their style from the fact that he's not aware of the history of collage. Having shown up during modernity, artistic collage has a flatness to it, Braque and Picasso have cubistically structured canvases, without spacial layering. Everything goes on at the forefront, there is no secondary plane to the canvas. Even pop collages don't have the spacial awareness of Barladeanu's work. Without knowing or caring about these cultural 'landmarks', mister Ion came up with his own films, refined his collage technique in such a way that it would serve him well towards directing his own flicks. In this exhibition we will be taking a stroll through the gangster genre. They are films where violence reigns supreme, murder is sexy, agony and ecstasy are the main brushes used. The artist, however, emerges with clean hands. Action!

luni, 28 septembrie 2015

Cu mîinile curate - Ion Bârlădeanu - text de sală


        Cine a avut cît de cît o experiență de practică de atelier știe că absolut tot ce se petrece acolo are un caracter ritualic. Totul începe de la intrare, cum ai pășit, cu dreptul sau cu stîngul, ai făcut duș, ai mîncat, ți-ai luat apă, te-ai asigurat că nu mai ai nimic de făcut dintre cele ale lumii, adică ai închis telefonul sau l-ai dat pe mute, da? Ți-ai pus o muzică și, gata, ești pus pe macaz, de atunci începe de abia aventura. Ești tu cu tine și nu mai poți da vina pe nimeni, nu are sens să mai bravezi sau să cucerești nicio redută socială. Da, te urmăresc cîteva dintre amărăciunile zilei trecute însă cu puțin efort și cu ceva concentrare le lași în urmă, le uiți și se diluează rapid. Jumătate de pahar de vin ajută, nu mai mult, trebuie să fii treaz, ai doar cîteva ore la dispoziție în seara asta și e important să rămîi bec. De acum începe haosul, iadul și legiunea de draci. Sunt toți ai tăi. Nu adormi, încearcă să stai în suliți cît mai mult. E drumul către lămurire.


Cam așa arată o situație de tip “atelier” și veți spune că Ion Bârlădeanu nu funcționează artistic pe astfel de coordonate. Ei bine, nea Ion cînd lucrează uită și de țigară și de timp și de bere. De obicei o face toamna cînd nu mai e odios de cald afară. Tot timpul el decupează personaje, le clasează, sunt culorile lui. Forfecarea imaginilor utile e un proces foarte ritualizat, e o poezie să asiști la el. De lucrat însă, adică de alcătuit colaje, o face toamna sau iarna, anotimpurile lui preferate, seara într-un forcing ce durează și săptămîni. Ce se întămplă practic acolo? După cum se știe, Bârlădeanu a visat să fie regizor. Toate colajele au un aspect cinematic, ele spun o poveste și fiecare poate fi clasat într-un gen cinematografic. Are filme culte, tragedii, filme de dragoste, comedii, filme de actiune, filme istorice, filme de război, westernuri, filme cu gangsteri, sf-uri, filme politice sau chiar filme xxx. Folosește toți marii artiști pe gratis , și oricare persoană publică îi poate juca în “filme”. Fiecare colaj e o punere în scenă a unei obsesii, o exteriorizare a unui demon interior. Procesul de alcătuire a unei lucrări funcționează pentru autor ca o eliberare, ca o debarasare de tensiune. Imaginile finale ale lui nea Ion capătă stil și din faptul că el nu cunoaște istoria artistică a colajului. Apărută odată cu modernitatea, colajul artistic are un caracter plat, Braque și Picasso au pînze organizate cubist, fără recesivitate spațială. Totul se petrece în primul plan, nu există un al doilea plan al pînzei. Chiar și colajele pop nu au această atenție în organizarea spațială pe care o putem observa în lucrările lui Bârlădeanu. Fără să știe și fără să-l intereseze aceste “date” culturale, nea Ion și-a făcut filmele lui, și-a rafinat tehnica colajului în așa fel încît să-i slujească interesului inițial de a-și face filmele dorite. În expoziția de față vom parcurge genul filmelor cu gangsteri. Sunt filmele unde violența e regină, crima e sexy, agonia și extazul sunt tușele principale. Artistul este însă la sfărșit cu mîinile curate. Motor! 

Expoziția poate fi vizitată pînă pe 15 octombrie la H'art appendix din Strada Calea Victoriei 91-93 (vis - a - vis de Green Hours) Cu mîinile curate - Ion Bârlădeanu pe FB